ECLEZIASTUL

[ -- BIBLIA ROMANA.COM -- ]

 

Capitolul 1

1. Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

2. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

3. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?

4. Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.

5. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

6. Vântul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăşi se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.

7. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.

8. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

9. Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.

10. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

11. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

12. Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

13. Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

14. Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!

15. Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

16. Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

17. Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.

18. Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.

 

Capitolul 2

1. Am zis inimii mele: „Haide! vreau să te încerc cu veselie, şi gustă fericirea.” Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune.

2. Am zis râsului: „Eşti o nebunie!” şi veseliei: „Ce te înşeli degeaba?”

3. Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor.

4. Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii;

5. mi-am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori.

6. Mi-am făcut iazuri, ca să ud dumbrava unde cresc copacii.

7. Am cumpărat robi şi roabe, şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim.

8. Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei.

9. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea.

10. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea.

11. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.

12. Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie. – Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte. –

13. Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul;

14. înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă.

15. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.”

16. Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!

17. Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.

18. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea.

19. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun? Şi totuşi el va fi stăpân pe toată munca mea, pe care am agonisit-o cu trudă şi înţelepciune sub soare. Şi aceasta este o deşertăciune.

20. Am ajuns până acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare.

21. Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău.

22. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?

23. Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

24. Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.

25. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

26. Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

 

Capitolul 3

1. Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

2. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.

3. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;

4. plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;

5. aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;

6. căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;

7. ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;

8. iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.

9. Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?

10. Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

11. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

12. Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor;

13. dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.

14. Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.

15. Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut.

16. Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate.

17. Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.”

18. Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace.

19. Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.

20. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână.

21. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

22. Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se înveselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?

 

Capitolul 4

1. M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor lor, şi n-are cine să-i mângâie!

2. Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă.

3. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.

4. Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

5. Nebunul îşi încrucişează mâinile, şi îşi mănâncă însăşi carnea lui.

6. Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt.

7. Am mai văzut o altă deşertăciune sub soare.

8. Un om este singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii, şi nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu, şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău.

9. Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.

10. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!

11. Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur?

12. Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.

13. Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat;

14. căci el poate să iasă din temniţă ca să domnească, măcar că poate chiar să se fi născut sărac în împărăţia celui din urmă.

15. Am văzut pe toţi cei vii, care umblă sub soare, înconjurând pe copilul, care avea să urmeze după împărat şi să domnească în locul lui.

16. Fără sfârşit era tot poporul, în fruntea căruia mergea el. Şi totuşi, cei ce vor veni după el nu se vor bucura de el. Căci şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

 

Capitolul 5

1. Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.

2. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.

3. Căci, dacă visurile se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.

4. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa, pe care ai făcut-o.

5. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.

6. Nu lăsa gura să te bage în păcat, şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: „M-am pripit.” Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale, şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?

7. Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu.

8. Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit şi jefuit în numele dreptului şi dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare, şi peste ei toţi Cel Prea Înalt.

9. Dar un folos pentru ţară în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.

10. Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!

11. Când se înmulţesc bunătăţile, se înmulţesc şi cei ce le papă: şi ce folos mai are din ele stăpânul lor decât că le vede cu ochii?

12. Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu-l lasă îmbuibarea să doarmă.

13. Este un mare rău, pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor.

14. Dacă se pierd aceste bogăţii prin vreo întâmplare nenorocită, şi el are un fiu, fiului nu-i rămâne nimic în mâini.

15. Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce, şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui.

16. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce cum venise; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt?

17. Ba încă, toată viaţa lui a mai trebuit să mănânce cu necaz, şi a avut multă durere, grijă şi supărare.

18. Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănânce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte sub soare, în toate zilele vieţii lui, pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.

19. Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.

20. Căci nu se mai gândeşte mult la scurtimea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie.

 

Capitolul 6

1. Este un rău, pe care l-am văzut sub soare, şi care se întâlneşte des între oameni.

2. Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii, şi slavă, aşa că nu-i lipseşte nimic din ce-i doreşte sufletul; dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un rău mare.

3. Chiar dacă un om ar avea o sută de copii, şi ar trăi mulţi ani, – oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el, şi dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el.

4. Căci aceasta din urmă piere odată cu venirea ei, se duce în întuneric, şi numele îi rămâne acoperit cu întuneric;

5. n-a văzut, nici n-a cunoscut soarele; şi de aceea este mai bine de ea decât de omul acela.

6. Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un loc?

7. Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.

8. Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care ştie să se poarte înaintea celor vii?

9. Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

10. Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din pământ, şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el.

11. Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?

12. Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?

 

Capitolul 7

1. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii.

2. Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta.

3. Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună.

4. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.

5. Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi la cântecul celor fără minte.

6. Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spinilor sub căldare. Şi aceasta este o deşertăciune.

7. Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.

8. Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât cel îngâmfat.

9. Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor.

10. Nu zice: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?” Căci nu din înţelepciune întrebi aşa.

11. Înţelepciunea preţuieşte cât o moştenire, şi chiar mai mult pentru cei ce văd soarele.

12. Căci ocrotire dă şi înţelepciunea, ocrotire dă şi argintul; dar un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce o au.

13. Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?

14. În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii, gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el.

15. Tot felul de lucruri am văzut în zilele deşertăciunii mele. Este câte un om fără prihană, care piere în neprihănirea lui, şi este câte un nelegiuit, care o duce mult în răutatea lui.

16. Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?

17. Dar nu fi nici peste măsură de rău şi nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de vreme?

18. Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n-o laşi din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea.

19. Înţelepciunea face pe cel înţelept mai tare decât zece viteji, care sunt într-o cetate.

20. Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.

21. Nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun, ca nu cumva s-auzi pe sluga ta vorbindu-te de rău!

22. Căci ştie inima ta de câte ori ai vorbit şi tu de rău pe alţii.

23. Toate acestea le-am cercetat cu înţelepciune. Am zis: „Mă voi înţelepţi.” Dar înţelepciunea a rămas departe de mine.

24. Cu mult mai departe decât era mai înainte, şi ce adâncă! Cine o va putea găsi?

25. M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei.

26. Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.

27. Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul;

28. iată ce-mi caută şi acum sufletul, şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea.

29. Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.

 

Capitolul 8

1. Cine este ca cel înţelept, şi cine pricepe rostul lucrurilor? Înţelepciunea omului îi luminează faţa, şi asprimea feţei i se schimbă.

2. Eu îţi spun: „Păzeşte poruncile împăratului, din pricina jurământului, făcut înaintea lui Dumnezeu.

3. Nu te grăbi să pleci dinaintea lui, şi nu stărui într-un lucru rău: căci el poate face tot ce vrea,

4. pentru că vorba împăratului are putere. Cine poate zice: „Ce faci?”

5. Pe cine păzeşte porunca, nu-l va atinge nici o nenorocire, dar inima înţeleptului cunoaşte şi vremea şi judecata.

6. Căci pentru orice lucru este o vreme şi o judecată şi nenorocirea paşte pe om.

7. Dar el nu ştie ce şi cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune.

8. Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi.

9. Toate acestea le-am văzut, şi mi-am îndreptat inima spre tot ce se face sub soare. Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit.

10. Atunci am văzut pe cei răi îngropaţi şi ducându-se la odihna lor, iar pe cei ce lucraseră cu neprihănire depărtându-se de locul sfânt şi uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deşertăciune!

11. Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.

12. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El.

13. Dar cel rău, nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.

14. Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune.

15. Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi să se înveselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub soare.

16. Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să mă uit cu băgare de seamă la truda pe care şi-o dă omul pe pământ – căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi nici noapte, –

17. am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate să găsească.

 

Capitolul 9

1. Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.

2. Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă; cel bun ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure!

3. Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.

4. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

5. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită.

6. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.

7. Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.

8. Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

9. Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţi tale deşarte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.

10. Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

11. Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.

12. Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare, şi ca păsările prinse în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.

13. Am mai văzut următoarea înţelepciune sub soare, şi mi s-a părut mare.

14. Era o mică cetate, cu puţini oameni în ea; şi a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat-o, şi a ridicat mari întărituri împotriva ei.

15. În ea se afla un om sărac dar înţelept, care a scăpat cetatea cu înţelepciunea lui. Şi nimeni nu se gândise la omul acela sărac.

16. Atunci am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât tăria!” Totuşi înţelepciunea săracului este dispreţuită, şi nimeni nu-l ascultă.

17. Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt mai de preţ decât strigătele unuia care stăpâneşte între nebuni.

18. Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de război; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine.

 

Capitolul 10

1. Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava.

2. Inima înţeleptului este la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui.

3. Şi pe orice drum ar merge nebunul, peste tot îi lipseşte mintea, şi spune tuturor că este un nebun!

4. Când izbucneşte împotriva ta mânia celui ce stăpâneşte, nu-ţi părăsi locul, căci sângele rece te păzeşte de mari păcate.

5. Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o greşeală, care vine de la cel ce cârmuieşte:

6. nebunia este pusă în dregătorii înalte, iar bogaţii stau în locuri de jos.

7. Am văzut robi călări, şi voievozi mergând pe jos ca nişte robi.

8. Cine sapă groapa altuia, cade el în ea, şi cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe.

9. Cine sfărâmă pietre, este rănit de ele, şi cine despică lemne este în primejdie.

10. Când se toceşte fierul, şi rămâne neascuţit, trebuie să-ţi îndoieşti puterile; de aceea la izbândă ajungi prin înţelepciune.

11. Când muşcă şarpele, fiindcă n-a fost vrăjit, vrăjitorul n-are nici un câştig din meşteşugul lui.

12. Cuvintele unui înţelept sunt plăcute, dar buzele nebunului îi aduc pieirea.

13. Cel dintâi cuvânt care-i iese din gură este nebunie, şi cel din urmă este o nebunie şi mai rea.

14. Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul nu ştie ce se va întâmpla, şi cine-i va spune ce va fi după el?

15. Truda nebunului oboseşte pe cel ce nu cunoaşte drumul spre cetate.

16. Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil, şi ai cărei voievozi benchetuiesc de dimineaţă!

17. Ferice de tine ţară, al cărei împărat este de neam mare, şi ai cărei voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-şi întărească puterile, nu ca să se dedea la beţie!

18. Când mâinile sunt leneşe, se lasă grinda, şi când se lenevesc mâinile, plouă în casă.

19. Ospeţele se fac pentru petrecere, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate.

20. Nu blestema pe împărat, nici chiar în gând, şi nu blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s-ar putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, şi un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele.

 

Capitolul 11

1. Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!

2. Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ.

3. Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ. Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.

4. Cine se uită după vânt, nu va semăna, şi cine se uită după nori, nu va secera.

5. Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.

6. Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.

7. Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele.

8. Deci, dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure, în toţi anii aceştia, şi să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deşertăciune.

9. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.

10. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.

 

Capitolul 12

1. Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”;

2. până nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi până nu se întorc norii îndată după ploaie;

3. până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);

4. până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit,

5. te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abia se târăşte lăcusta, până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele;

6. până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână;

7. până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

8. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul; totul este deşertăciune.

9. Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.

10. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului.

11. Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân.

12. Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul.

13. Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

14. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.